„- Dar de ce zici că ar trebui să-i scriu lui Dumnezeu?
– Ca să te simţi mai puţin singur.
– Păi cum să mă simt mai puţin singur cu cineva care nici măcar nu există?
– Fă-l tu să existe.
– De fiecare dată când ai să crezi în El, o să existe un pic mai mult. Şi dacă te ţii tare, află de la mine, o să existe chiar de-adevăratelea. Şi asta o să-ţi facă bine.
– Şi despre ce-ai vrea să-i scriu?
– Despre orice. Despre gândurile tale, acelea pe care nu le spui nimănui, care devin apăsătoare, prind rădăcină, te împovărează, te imobilizează; acelea care, luând locul ideilor înnoitoare, te paralizează măcinându-te pe dinăuntru. Dacă nu vorbeşti şi doar le ţii în tine, ai să te transformi în groapa de gunoi a gândurilor vechi şi rău mirositoare, Oscar, băiatule.
– Ok.
– Şi apoi, lui Dumnezeu poţi să-i ceri zilnic câte ceva. Da’ fii atent, un singur lucru pe zi! Unul singur.
– Nu-i mare lucru de capul lui Dumnezeu ăsta al dumitale, Tanti Roz. Aladin putea să ceară trei lucruri de la lampa fermecată.
– Vorbeşti tâmpenii, Oscar. Nu-i mai bine un lucru pe zi decât trei într-o viaţă întreagă?
– Ok. Şi zici că pot să-i cer orice? Jucării, bomboane, o maşină …
– Nu, Oscar. Dumnezeu nu-i ca Moș Crăciun. Lui nu poți să-i ceri decât lucruri care țin de suflet.
– De exemplu?
– De exemplu să-ți dea curaj, răbdare, să-ţi deschidă mintea.
– Mda, pricep …
– Şi poţi, de asemenea, să-i ceri unele lucruri pentru ceilalţi.
– La regimul de o dorinţă pe zi doar n-ai vrea dumneata, Tanti Roz, să-l mai împart acuma şi cu alţii?” (Oscar și tanti Roz)
Dragă Doamne-Doamne,
(așa își începea Oscar scrisorile si nu stiu de ce, dar m-am gandit la el atât de mult în ultimele zile)
Mi s-a spus că cei care pleacă dintre noi în preajma Marilor Sărbători, ajung acolo sus la Tine. Sper doar că oriunde ar fi ajuns buni acum, ai Tu grijă de ea și că îi este bine!
Nu știe nimeni ce se întămplă cu sufletul nostru atunci când se desparte de trup, eu sper doar că e undeva acolo sus unde e bine și îmi veghează viața mai departe; sper să fac alegeri bune și să o fac să fie mândră de mine în continuare. Știu că oriunde ar fi se gândește la mine, pentru că la fel fac și eu.
E ciudat cum, vorbind despre cineva, dintr-o dată toate verbele folosite sunt … la trecut.
Ceva lipsește … din mine, din familie, din casă.
Îmi va fi dor, tare dor, de toate poveștile noastre și de mâncarea cu gust unic (rang la care mama nu se ridică!), dar mai ales de mirosul friganelelor de când intram în curte și veneam seara înfometată de la antrenament …
Doar pentru că anul trecut nu mi-au ieșit planurile așa cum am vrut (sau poate așa a fost să fie – să vin acasă) sau doar pentru că nu mi-am găsit job, am zis că nu a fost un an prea bun. Nu am știut să apreciez faptul că am avut ocazia să fiu acasă, cu familia și faptul că am fost sănătoasă și am putut călători peste tot pe unde am vrut!
Anul acesta în schimb, suntem abia în luna a patra a anului și deja am trecut prin întâmplări care m-au făcut să realizez cât de importantă este sănătatea (cât de incapabil și neputincios e omul când are brațul îndemânatic imobilizat pentru 4 săptămâni) și că familia este totul! Am avut rude și prieteni alături în aceste momente, dar după ce toți s-au întors la casele lor am rămas tot doar noi 4 …
Viața merge înainte, am un nou țel … trebuie să o fac pe buni mândră de mine (și știu și ce trebuie să fac pentru asta)!
Buni,
Să fii cuminte!
PhotogrAndra 